Lupta de gherilă. Lupta cu paranoia

De două zile, lupt acerb cu paranoia. Nu mi-am vândut votul: l-am dat pur şi simplu, deşi curentul cool te trăgea să spui că n-ai cu cine, domn'e, n-ai cu cine. Am votat de dimineaţă, de teama penelor de curent şi a demenţei care s-ar fi instalat pe străzi. Am votat de dimineaţă ca electoratul de stânga, deşi la primul tur am ieşit ca electoratul lui Antonescu, târziu de tot, mimetizându-mă în asemenea hal, încât, dacă aş fi avut credinţa că l-ar fi ajutat cu ceva pe Geoană, aş fi mers şi la biserică. N-am mers totuşi, gândindu-mă că am făcut tot ce-mi stătea în putinţă. I-am convins şi pe defetiştii din jurul meu. Scor: 2 au mers la vot, 4, nu, că oricum iese Geoană.
La ora 21 a ieşit, la 21 fără 5, nu, apoi, din ce în ce, nu mai ieşea.
Am dormit cu televizorul deschis, gata să ies să apăr patria.
Între Hrebenciuc şi Videanu, ca de la Ana la Caiafa.
La două dimineaţa, Băsescu ne-a ciuruit.
La şase, Hrebenciuc încă declama victoria.
La 8, rezultatele parţiale de la BEC, care-l creditau pe Băsescu.
La fel la 11.
Am plecat la şcoală, cu ochii umflaţi de nesomn şi reflectând intens la ce se va întâmpla din ianuarie, când, la naiba, o să-mi iau salariul bugetar nu ştiu cum şi nu ştiu când. Aşa că mi-am plasat CV-ul pe internet, poate i se face cuiva milă de mine. N-am trecut în CV ultimul salariu, cel de şase sute de lei, care mi-a ajuns o oră, până mi-am plătit câteva dintre taxe. Aşa că nu avea, oricum, niciun rost.
La şcoală, am luat pulsul cancelariei. Cancelaria spunea că a votat cu Geoană, dar Sibiul i-a dat 60% lui Băsescu. În cancelarie, toată lumea e liberală. De dreapta. Lumea vrea stabilitate, vrea guvern, vrea preşedinte "normal", "decent" ş.a.m.d. Cine l-a votat pe Băsescu, cine?
Ca tot poporul suveran, am ajuns să-l cred şi pe Vadim. Nu spunea el de penele de curent în "Tricolorul"? Nu vorbea el de "frauda masivă"? Lucrurile încep să se lege.
La OTV, Băsescu îşi amintise că are o "casetă" despre Geoană. Şantaj. Fraudă. Revoluţie. A bunului-simţ.
Antonescu a ieşit inconsistent cu declaraţii. Liberalii se scindează. Vreau consecvenţă.
Vreau să nu mai deschid televizorul.
Vreau să-mi iau măcar salariul întreg, oricât de meschin şi de prozaic e idealul meu.
Vreau să nu mai fiu tratată cu insolenţă de un preşedinte agramat, subtil ca glaspapirul, vindicativ, băşcălios, care se plimbă popular în Logan şi căruia i se rupe de mine.

Vând vot noocrat

Ofertă valabilă până la ora 21.

Literaturwerkstatt Berlin - Live Poesie

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi-au trebuit câteva zile - mai bine zis, uite, mergem acum pe a treia - să ies din starea de graţie berlineză. Nici acum nu m-am normalizat (şi dovadă face şi faptul că nici măcar nu mi-am desfăcut geanta - dar, poate, la mijloc e şi puţină indolenţă, între noi fie vorba).

Cine a fost? Constantin Acosmei, Svetlana Cârstean, Gabi Eftimie, Sorin Gherguţ, V. Leac, Ştefan Manasia, Vlad Moldovan, Ioana Nicolaie, Andrei Ruse, Silent Strike şi, surprinzător pentru mine, eu. Ghidaţi copleşitor-patern de Răzvan Ţupa.

Cu ce pricini la Berlin? Ei bine, la o seară de poezie românească tânără (adicătelea, Young Blood from Romania, o formulă visceral-draculiană, en fin), care, spre uimire generală, a prins la public şi care, nouă, cred că ne-a modificat câteva dintre preconcepţii.

Un Vleac, m-au ciuruit!

Pentru prima dată, am avut sentimentul că realmente existăm şi că, undeva, cumva, lumii îi pasă de noi. Se prea poate să fie o idee hipertrofiată, dar prefer să cred încă în basmul ăsta cu zâne. Cert este că fiecare individ care s-a (în)scris în seara berlineză s-a conturat distinct, iar Răzvan se pare că a gândit cu meticulozitate fiecare pas pe care l-a făcut. Aşadar, aplauze pentru Răzvan şi aplauze pentru ICR-ul care găseşte încă resurse să se scuture de colbul prin care l-a tăvălit scandalul supradimensionat al poneilor roz.

Eu, eu ce să spun?

Că, la drept vorbind, am avut iniţial sentimentul de colaps iminent. De fiasco. Sentiment repede atenuat de tot ceea ce se întâmpla. De absenţa oricărei rigidităţi regizorale şi de comerţ elegant.

Mai mult decât atât, cred că mi-am redescoperit colegii de generaţie (din nou, fără nicio urmă de cinism).

Şi-apoi, regretele

1. Că Răzvan nu ne-a dus mai devreme în Tacheles, unde nu ne-am putut bucura mai mult de o oră, eu, reţinut şi interiorizat, fireşte, deşi în mine băteau toate tobele dezmăţului, iar Andrei Ruse, exuberant ca un pionier în ajunul primirii cravatei;

2. Că nu mi-am luat altă carte pe avion, ci tocmai Supravieţuitor al lui Palahniuk;

3. Că nu am mers prin muzee (ăsta e un adjuvant al regretului-pe-bune: că nu m-a lăsat autocenzura să intru în Erotik-Museum şi că, fir-aş eu să fiu, n-am intrat nici în cabinele alea pe care le ştiam de la Elfriede Jelinek, na!, deşi era una aproape-aproape de hotel).

Cronica unei morţi anunţate. Constantin Virgil Bănescu

Glasul lui care spunea - şi  râdeam cu toţii - "Ştiţi ce înseamnă Rita în sanscrită? Armonie."

S-a lepădat de noi. Sau ne-a mai lăsat puţin în urmă. Dar cred că a făcut-o cu aceeaşi bonomie dintotdeauna. O bonomie şi o smerenie care nu erau de pe astă lume. Şi pe care nu i le-am înţeles. 

 

Confirmări

M-am tot codit: să scriu, să nu scriu despre concursul de titularizare de anul ăsta... Dacă se întâmplă să apară alte şi alte contestări (şi contestaţii), dacă o să suport din nou repercusiuni de pe urma afirmaţiilor pe care le fac pe blog, dacă ecourile astea or să mă coste (din nou) câteva bătăi mai accelerate ale inimii? Aşa că mă simt datoare să spun: 1. da, astea sunt frustrările mele; 2. da, sunt opinii subiective; 3. da, îi evaluez pe oameni după o singură privire; 4. da, arareori greşesc; 5. nu, nu am încredere în evaluarea (de orice tip) din sistemul românesc.

Sunt pe deplin familiarizată cu tot ceea ce înseamnă competiţie. Ştiu docimologia de-a fir-a păr. Am abilitatea de a previzualiza baremul de notare. Ştiu ce place şi ce nu place. Mai cu seamă că literatura asta e o cucoană mofturoasă, mlădioasă ca trestia şi cu unghii murdare.

Prin urmare, nu e deloc dificil să-ţi imaginezi raportul de forţe care se stabileşte în orice dispută semidoctă cu finalitatea ocupării unui post călduţ în sistem.

De la poleiala de corectitudine care acoperă o pestilenţială manipulare de interese, de la banana pe care nu ţi-e îngăduit s-o ai asupra ta în sala de concurs, de la insolenţa colegilor supraveghetori care vorbesc continuu, dar care nu verifică nici măcar similitudinea numelui din buletin cu cel trecut pe foaia de examen, de la corelaţiile pe care le faci între primele locuri şi tot soiul de coincidenţe ciudate, şi până la stânjeneala comisiei de titularizare, totul miroase a fals, a sfori încinse / întinse să cedeze.

Şi mai cred că subiectul din anul acesta (Nichita Stănescu) nu prea le era cunoscut nici profesorilor corectori - că doară a fost cu putinţă să se obţină vreo douăzeci de note mai mari de 9. (Şi nici să nu-mi vorbească nimeni de curba lui Gauss.) Eu cred că fiecare a cam scris ce i-a trecut prin căpşor. Şi că profesorii corectori au cam fost duşi de nas. Şi că e cu neputinţă să obţii în anii anteriori 6 şi-acum 9, oricât de mult te-ai fi pus cu burta pe carte.

Şi că învăţământul românesc este contagiat de toate plăgile corupţiei şi ale rânjetului balcanic, rânjetul indulgent al lui "las' că merge şi aşa, noi să fim sănătoşi". Dar sănătatea şi frumuseţea asta cam seamănă cu cea a lui Michael Jackson, că tot e el reperul maximal al ultimelor săptămâni.

Eu stau cu inima întreruptă, fiindcă poate greşesc

Tare ţi-e dragă fraza-poezia asta... Fiindcă vine de la un copil care habar n-are de câte ori te-ai gândit la cuvintele astea. Şi n-are habar de câte ori inima ta a fost întreruptă de scurtcircuitul gândului că greşeşti. De câte ori te-ai înspăimântat de amploarea unui asemenea seism. Dar crezi că savoarea existenţei tale vine tocmai din multele erori pe care le-ai făcut. Iar strania saţietate care te cuprinde - atât de des în ultimul răstimp - nu face decât să sporească sentimentul neputinţei, al micimii, al fisurii.

Oamenii lângă care nu vrei să fii.

Oamenii lângă care trebuie să fii şi nu poţi.

Oamenii lângă care nu poţi să fii.

Răul pe care-l faci şi căruia nu vrei să-i pui stavilă.

Răul pe care-l rostogoleşti ca pe un bulgăre de zăpadă.

Râul de rău în care împingi - de-a valma - oameni de care ai vrea să te doară mai mult. Şi nu te doare. Şi-o inimă întreruptă. Şi organele tale ca un televizor pe care cineva l-a uitat deschis într-o casă în care nu mai stă nimeni.

Paginile altui jurnal